Treceți la conținutul principal

Despre lăcomie - sursa tuturor relelor (puseu istorico-filosofic)

'Greed is good' - Gordon Gekko


Nu rar mi s-a întâmplat, în interacțiunile mele on și off line, să am de-a face cu persoane care pun situația disperată în care ne găsim – ca popor și ca specie – pe seama lăcomiei oamenilor. În general, cei care identifică în lăcomie sursa tuturor relelor tind să aparțină, pe cât pot să-mi dau seama, acelui segment de populație care simpatizează cu crezurile liberal-progresiste (ceva în genul progressive liberals din Statele Unite). În principiu, aceștia sunt de acord cu taxarea progresivă, cu reglementarea piețelor, cer și cred în reformarea capitalismului și sunt, în bună parte, în barca agendelor identitare de tip LGBT. Progresismul lor se oprește însă acolo unde întâlnește orice fel de argument cu privire la inadecvarea structurală a capitalismului la nevoile oamenilor, afirmând fără prea multe explicații că problema actuală este lăcomia. Capitalismul actual apare deci, în închipuirea acestor persoane, drept o aberație pervertită de nesațul general care s-a insinuat ca regulă în relațiile de piață. Ca să funcționeze deci, capitalismul trebuie curățat de lăcomie.


Este însă ceva profund contradictoriu în argumentul lăcomiei. Liberalii progresiști tind să considere lăcomia drept una din acele trăsături psihologice imanente și generale speciei umane, prezentă în comportament încă din zorii umanității, așadar transistorică. Dacă într-adevăr lăcomia este o trăsătură imanentă, înscrisă în natura umană, atunci cum am putea curața omenirea (și nu doar capitalismul) de flagelul nesațului? Și dacă într-adevăr este generală omului, de ce totuși, de-a lungul istoriei produce efecte diferite, unora aducându-le prosperitate, în timp ce altora sărăcie sau chiar moarte (să ne gândim, de pildă, la numeroșii hoți și tâlhari executați de-a lungul veacurilor pentru că nu le-a ajuns ce aveau de drept)? Apoi, în mod curios, eliminarea lăcomiei din relațiile de piață (dacă ar fi posibilă) nu ar produce, în convingerea acestor progressive liberals, acea utopie egalitară pe care o acuză adesea interlocutorilor lor de la stânga, ci doar un capitalism cu față umană în care ar domni acea „exploatare rezonabilă”, deloc contrară bunului simț în economia politică pe care o predică ei. Apoi, dacă totuși lăcomia este o trăsătură imanentă și generală umanității, atunci eliminarea acesteia nu ar putea fi înfăptuită decât cel mult pe cale chimică sau prin cine știe ce inginerii genetice. Politica, fie ea de dreapta, de stânga sau chiar liberal-progresistă, devine astfel redundantă, căci ce putere poate avea ea asupra naturii umane? O pastilă care să inhibe lăcomia sau puțină manipulare a genelor ar putea deci să înlocuiască cu succes politica și să încheie disputa.


Cu toate acestea, chiar dacă am fi dispuși să acceptăm că lăcomia are în parte cauze biologice și psihologice, așa cum țin să aprecieze unii psihologi[1], în ceea ce mă privește și în răspăr cu cele crezute de liberalii progresiști, țin să argumentez că lăcomia e mai curând determinată social; mai exact, are mai degrabă legătură cu modul de producție, structura socială și relațiile dintre oameni, decât cu natura umană.

O bună parte din prejudecățile liberal-progresiștilor se trag din weltanschauung-ul lor. Trăind ei înșiși într-un 'capitalism rapace' (fără să-și dea seama că nici nu există vreun altfel de capitalism), în care sintagma corpotate greed e afișată la tot pasul prin media liberală pe care o consultă, aceștia au tendința de a proiecta în trecut lăcomia pe care o constată la semenii lor afluenți cu care-și împart vremurile (nu și soarta, însă). E totuși foarte posibil ca omenirea să-și fi petrecut cea mai mare parte a existenței sale în afara influenței nefaste a lăcomiei. Dacă comuna primitivă seamănă întrucâtva cu comunitățile de vânători-culegători studiate direct de antropologi în secolul XX, atunci pentru câteva sute de mii de ani bune umanitatea va fi reușit remarcabila performanță de a se sustrage propriei sale naturi. Omul primitiv și echivalentul său contemporan, 'sălbaticul', până la descoperirea agriculturii și domesticirea animelelor pare să-și fi dus traiul mai degrabă colaborând cu semenii săi, decât angajat într-o competiție cu aceștia. El pare să-și fi pus roadele muncii sale (vânatul) la dispoziția comunității, în loc să se bucure de ele singur. Nu pare să se fi diferențiat în vreun fel special de ceilalți membri ai comunității și pare să fi fost complet dezangajat din obținerea vreunei proprietăți, averi sau statut social. Egalitarismul, și nu individualismul pare să caracterizeze societatea prin care se preumbla strămoșul omului[2].

Ce loc are atunci lăcomia, acea componentă imanentă firii umane, într-o asemenea societate? Deși, teoretic, un vânător priceput ar putea să-și dea frâu liber lăcomiei odată ce a răpus prada, în asemenea societăți lăcomia are prea puțin sens, căci există limite structurale în ceea ce privește acumularea hranei peste nevoi. Prelucrarea și depozitarea cărnii pentru a putea fi consumată mai târziu depășește adesea posibilitățile tehnologice ale acestor populații, astfel încât stocarea vânatului departe de privirile lacome ale tovarășilor de trib nu ar duce decât la risipa unor resurse prețioase de hrană. Împărțirea ei cu ceilalți membri ai comunității devine astfel preferabilă, înlocuind risipa cu beneficiile sociale generale. Însă chiar și atunci când tehnici primare de conservare a cărnii sunt cunoscute, vânătorii nu practică depozitarea în defavoarea semenilor, căci o asemenea atitudine le-ar aduce oprobiul celorlați. Carnea este distribuită cu larghețe nu doar către toți membrii comunității, ci oricăruia prezent, indiferent de apartenența la trib sau participarea la vânătoare. Nu doar limitele structurale preîntâmpină deci acumularea peste nevoi, ci și anumite mecanisme nivelatoare, cum le numește antropologul James Woodburn, reguli de conviețuire care asigură egalitatea între membrii comunității. Egalitatea nu este așadar doar simpla absență a inegalității sau ierarhiei, ci și afirmarea ei ca atare la nivel de societate[3].

Aparent, argumentul egalității afirmate comunitar, ca mijloc de reprimare a lăcomiei, cade pe terenul liberalilor progresiști, care dacă nu văd soluții chimice sau genetice la problema lăcomiei[4], vin cu soluții idealist-culturale, prin care lăcomia poate fi evacuată din comportamentul uman pe calea educației (în sensul foarte larg al conceptului: formală, non-formală și informală). Pe lângă faptul că o asemenea soluție intră în conflict cu convingerea liberal-progresistă că lăcomia e înscrisă în natura umană (deci nu poate fi educată!), ea mai trădează și o proastă înțelegere a felului în care funcționează cultura (iarăși în sens cât se poate de larg). Chiar dacă ar fi să presupunem prin absurd că, în capitalism, cultura ar promova niște reguli de conviețuire, niște mecanisme nivelatoare similare acelora ale comunităților de vânători-culegători, e practic imposibil ca acestea să producă aceleași efecte. Aceasta pentru că regulile (inclusiv legile) sunt manifestarea unor relații sociale, și nu invers, relațiile sociale manifestarea unor reguli. Mai precis, egalitatea poate fi într-adevăr afirmată în comunitățile de vânători-culegători pentru că modul lor de producție – în care fiecare are acces direct la resursele și cunoașterea necesare pentru a 'produce' –, structura socială nediferențiată, absența oricăror forme de proprietate etc. o permit. Și avem și alte exemple istorice care să susțină aceast fapt.

Egalitarismul, deși specific comunităților de vânători-culegători, este reclamat și de societăți pastorale și agrare (sau chiar industriale, după cum vom vedea). Unele reușesc pentru o foarte lungă perioadă de timp să-și afirme egalitatea, însă sunt sabotate întotdeauna de modul lor de producție și relațiile sociale. Un exemplu la îndemână sunt comunitățile de țărani devălmași din țările române, așa numiții răzeși și moșneni, pe care i-a studiat Henri H. Stahl pe viu, unde s-a putut, sau pe calea istoriei, acolo unde erau demult un fenomen al trecutului[5]. Ca și rudele lor îndepărate din comuna primitivă, țăranii devălmași aveau acces direct la resursele și cunoașterea necesară producției (cereale – păstorit, complementate cu vânătoarea și culesul), își stăpâneau terenurile la comun având mai degrabă drepturi de exploatare ale lor, decât proprietate deplină asupra acestora nu cunoșteau ierarhiile și se conduceau prin deciziile colective ale obștii, și, cel mai important pentru discuția de față, exploatau resursele pe care le dețineau în comun după 'foloase', adică după nevoi, adică fără să se lăcomească. La fel ca vânătorii-culegători din paelolitic și din prezent, țăranii devălmași de la noi au dezvoltat mecanisme nivelatoare menite să limiteze lăcomia naturală a semenilor lor, care, odată cu insinuarea capitalismului în societatea românească, nu mai exploatau după 'foloase', ci după 'venituri' (o distincție pe care o fac țăranii înșiși!). Cu toate acestea, comunitățile de răzeși și moșneni de la noi au rezistat mult mai puțin decât comunitățile de vânători-culegători în a-și afirma egalitatea, aceasta datorită modului de producție care le caracteriza. Agricultura și creșterea animalelor, spre deosebire de vânătoare și cules, se pretează mult mai bine producerii de surplurs, iar surplusul generează acumularee. Și unde este acumulare, hop și lăcomia! Însă chiar și așa, lăcomia are limite structurale inerente modului de producție, structurii și relațiilor sociale. De pildă, în foarte particularul 'feudalism' românesc, boierii nu puteau exploata munca și dijma țăranilor aserviți decât în limitele capacităților reduse de producție ale acestora, și o făceau în bună parte doar pentru consumul propriu, căci piețele nu erau atât de dezvoltate încât să premită tranzacții aducătoare de profit. Cum s-ar zice, exploatarea feudală timpurie era la cote 'rezonabile'. Însă odată cu ivirea capitalismului, boierii profită de relațiile de aservire existente pentru a extrage cât mai multă muncă și dijmă de la dependenții lor. Ba mai mult, dacă nu le ajunge cât pot stoarce de pe tarlaua lor, se lăcomesc și asupra satelor de țărani devălmași, ale căror moșii le cotropesc și a căror forță de muncă o aservesc.

Am putea zice deci că lăcomia are limite structurale și am putea măcar răsufla liniștiți, odată cu liberalii progresiști, la gândul că, de fapt, exploatarea omenirii nu poate fi decât rezonabilă, mărginită de capacitățile de producție și relațiile de piață. Un sistem politico-economic reușește însă să extindă aceste limite la infinit. Capitalismul, nu doar că se pretează acumulării (hop și lăcomia!) mai bine decât orice alt mod de producție, dovedind o productivitate nemaiîntâlnită în întreaga istorie a omenirii și o capacitate de extindere a pieței libere de neconceput, de pildă, în imaginația boierilor hrăpăreți de la noi. Ci, prin mecanisme financiare precum creditul, capitalismul reușește chiar să faciliteze unor indivizi acumularea unor bogății care nici măcar nu au fost create încă. Nu există nicio piedică structurală în fața acestei variente moderne a lăcomiei. Și îndrăznesc să zic că nici una culturală, așa cum și-ar dori liberalii progresiști. Lăcomia este regula de conviețuire în capitalism, principiul motor al sistemului. Nu e nimic caricatural în replica lui Gordon Gekko din Wall Street. Greed IS good! Lăcomia este bună pentru capital, și așa cum egalitarismul se afirmă în societățile de vânători-culegători și în satele devălmașe, tot așa se afirmă și lăcomia în capitalism. Doar că aici nu mai constituie acea trăsătură imanentă naturii umane, ci o trăsătură imanentă acestui mod de producție, în care nu există limită pentru creșterea economică și în care până și cel mai moral și cumpătat dintre capitaliști își va muta producția în Bangladesh sau va scădea salariile muncitorilor săi nu pentru că se lăcomește la profit, ci pentru că relațiile de piață bazate pe concurență și propriul său instinct de conservare a privilegiilor i le dictează. Tot la fel cum și un muncitor pe salariul minim își va lua credit ipotecar neperformant pentru casa visurilor sale, nu din lăcomie, așa cum au argumentat adesea tot soiul de comentatori în urma exploziei bulei imobiliare, ci pentru că relațiile de piață existente și instinctul său de conservare i-o dictează.

Așadar, nu lăcomia umană este sursa tuturor relelor, căci am văzut că pentru aceasta există limite structurale (și ranforsări culturale ale acestora) în cele mai multe dintre modurile de producție experimentate de omenire în întreaga ei istorie, ci lăcomia impersonală inerentă pieței libere. Nu are rost să căutăm explicația pentru situația actuală în care se zbate lumea în tot soiul de patologii psihologice, căci relațiile sociale și modurile de producție nu suportă patologizarea psihologică. Dimpotrivă, am putea, odată cu Laura Hansen și Siamak Movahedi, să constatăm de fapt că „Not to be greedy within the contemporary social and economic system may be considered pathological, an instance of personal trouble.” „The «boundless greed after riches»”, continuă aceștia „is the defining feature of the current economic system and is by no means irrational or pathological.”[6] Nu natura umană trebuie schimbată ca să ajungem la un echilibru social. Mă îndoiesc că așa ceva și este posibil. Ci sistemul economic curent, modul de producție și relațiile sociale existe. Altfel rămânem cu soluția chimică, ingineria genetică, sau de ce nu, cu o ședință psihoterapeutică pentru umanitate. Și nu, nu e niciun fel de ironie la mijloc! Chiar sunt unii în tagma psihologilor, precum Dr. Jeevan D’Souza de la DeVry College of New York, care recomandă împotriva „epidemiei periculoase a lăcomiei dezlănțuite” (the dangerous epidemic of unfettered greed) tratamente precum ingineria genetică, neuroștiința, nanotehnologia, psihoterapia, programe terapeutice în conjuncție cu intervențiile biologice, SPECT imaging (ce-o mai fi și asta?!) sau cartarea cerebrală a tinerilor care afișează patologii bazate pe lăcomie în timpul școlarizării, ca mai apoi să-și încheie glorios articolul cu: „While sociological intervention seemed most plausible in the twentieth century, biological and psychological interventions should be put on the map in the twenty first century.”[7] Iar după o asemenea viziune optimistă cu privire la viitor, desprinsă parcă din A Clockwork Orange, utopiile socialiste pe care liberalii progresiști le pun pe seama stângii parcă nu mai sună așa sinistru, nu-i așa?



Notă cu privire la comunismul sovietic: Comunismul sovietic sau socialismul real existent instituit în Europa de Est, Asia și în alte țări de pe glob în secolul XX este un exemplu grăitor pentru argumentul 'regulile (inclusiv legile) sunt manifestarea unor relații sociale, și nu invers, relațiile sociale manifestarea unor reguli'. În toate țările în care și-a făcut apariția, socialismul real existent și-a afirmat egalitarismul prin desființarea claselor sociale, abolirea proprietății private, curmarea inegalităților etc. Într-o măsură, comunismul sovietic a produs o egalizare în sânul societăților în care a fost instituit, însă cu greu am putea vorbi de egalitarism în țările fostului bloc sovietic, în aceeași manieră în care putem vorbi de egalitarism în cazul comunităților de vânători-culegători sau cele devălmașe. Aceasta pentru că socialismul real existent, departe de a fi un mod de producție nou, instituind noi relații sociale, a reprodus mai degrabă schemele de funcționare ale capitalismului occidental, producând rezultate similare[8].




1 Vezi, de pildă, Dr. Jeevan D’Souza, Greed: Crises, Causes, and Solutions, în „International Journal of Humanities and Social Science”, vol. 5, no. 7, july 2015, pp. 3-4 disponibil online la http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_5_No_7_July_2015/1.pdf Trebuie spus că Jeevan D’Souza adaugă cauzelor biologice și psihologice pe cele sociologice. În mod similar, un alt psiholog, Alex Brassey, după ce patologizează lăcomia ca NPD (Narcissistic Personality Disorder), o pune apoi pe seama manifestării nemulțumirii, nemulțumire rezultată dintr-o deficiență de stimă, care deficiență rezultă dintr-o serie de factori de mediu, Alex Brassey, What Drives Man Toward Greed, în Alex Brassey, Stephen Barber (eds.), Greed, Palgrave Macmillan, 2009, pp. 94-111.
2  Un tablou de ansamblu la James Woodburn, Egalitarian Societies, în „Man”, New Series, Vol. 17, No. 3. (Sep., 1982), pp. 431-451, disponibil online la http://web.stanford.edu/group/scspi/_media/pdf/Reference%20Media/Woodburn_1982_History%20of%20Inequality.pdf . Nu toate comunitățile de vânători-culegători sunt organizate după principii egalitare, atenționează James Woodburn, unele afișând nivelulri de inegalitate care depășesc până și unele societăți pastorale sau agrare. Deși importantă în economia argumentului cu privire la comunismul primitiv al societăților de vânători-culegători, în cazul de față, ponderea acestor societăți în istoria omenirii e prea puțin importantă aici, deoarece miza acestui eseu este de a demonstra că lăcomia nu caracterizează toate societățile umane, cum tind să argumenteze progresiștii liberali. În orice caz, ca să dăm cuvântul autorului, „It is noteworthy that although very many societies are in some sense egalitarian, those in which inequalities are at their minimum depend on hunting and gathering for their subsistence.”
3  James Woodburn, Egalitarian Societies... Pentru practicile de împărțire egalitară a vânatului vezi pp. 440-44.
4   Recunosc că nu am întâlnit pe nimeni în interacțiunile mele care să susțină soluția chimică sau genetică la problema lăcomiei. Aceasta însă apare ca singura soluție adecvată pentru o persoană care consideră lăcomia drept o trăsătură psihologică intrinsecă naturii umane.
5  Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, vol. I-III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, disponibile online la http://sas.unibuc.ro/henri_h._stahl_hhs
6  Laura L. Hansen, Siamak Movahedi, Wall Street Scandals: The Myth of Individual Greed, în „Sociological Forum”, Vol. 25, No. 2, June 2010, pp. 367-374.
7  Dr. Jeevan D’Souza, Greed: Crises, Causes, and Solutions, în „International Journal of Humanities and Social Science”, vol. 5, no. 7, july 2015, pp. 3-4 disponibil online la http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_5_No_7_July_2015/1.pdf

8  Cu privire această teză vezi detalii la Anselm Jappe, Aventurile mărfii. Pentru o nouă critică a valorii, Editura Tact, 2014, pp. 183-186.
 

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii