luni, 26 iunie 2017

Polizeiwissenschaft în Panoptikon - de Norbert Coman


Agamben spune că serviciile (a se înțelege sistemele de securitate) au devenit adevărata putere politică (puterea cunoaștere) – aspect observabil și în România și în Rusia, dar și în SUA –, ele stăpânesc mass-media (cazul revoluției din România – revoluția televizată/orchestrată –, când serviciile secrete au instrumentat revoluția și Securitatea a luptat contra Securității, adevărul devenind doar o trimitere la fals) cunosc drumurile finanțelor (deci și capitalul are nevoie de puterea lor) și suntem vrăjiți că acest spirit corporatist este adevărata democrație.
Bineînțeles, acest stat temnicier-vrăjitor, preiau termenii de la Culianu sub forma unei alăturări-sinteză, se securizează (își crește puterea) în “interesul” nostru (ceea ce nu face niciodată, scopurile sunt private), își impune interesul particular ca general. Prin urmare, Agamben consideră Timișoara '89 ca fiind o etapă istorică definitorie, atunci am intrat în epoca totală a punerii în scenă, spectacolul a devenit mai real ca realul, spectacolul integrat și deplin, mondializat, de fapt singurul care contează, revoluția a existat pentru că e la televizor, e pe teleecran, deci e adevărată, adevărată ca simulacru. (Giorgio Agamben, Marginal Notes on Commentaries on the Society of the Spectacle, în Means without end. Notes on politics, University of Minnesota Press, 2000, pp. 73-90.)
Serviciile sunt know-how-ul acestei epoci, sunt puterea-cunoaștere. Sunt magicianul culienesc, devenit vrăjitor: “Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și chiar criptografie. […] Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat magician, sau un ucenic vrăjitor care pune în mișcare forțe obscure și incalculabile?” (Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484, Editura POLIROM, Iași, 2011, pp. 142-147.)

Cuvântul intelligence este asociat serviciilor de securitate, poliției secrete. Ei sunt adevăratul know-how al acestei epoci, o putere-cunoaștere teribilă, “marele frate” orwellian. Polizeiwissenschaft (cu toate că polizei vine de la polis) e asocierea teribilă (oximoron, asocierea poliției și a înțelepciunii, o putere-cunoaștere în care domină forța și șmecheria, relațiile și afacerile clandestine, în care marile corporații și poliția au fuzionat ca “intelligence” a acestei lumi-spectacol), adevărata politică contemporană și adevăratul limbaj al puterii polițienești și al politicilor publice, de securitate, al polițiilor gândirii (psihologia, parțial, prin funcția de selecție corporatistă, este o polizeiwissenschaft). Statul controlat de know-how-ul corporatist, securizat, aceasta este politica publică a polizeiwissenschaft-ului, orchestrată de “intelligence”.
Această poliție înțeleaptă este gnostică, ea are un Adevăr majusculat, un adevăr al instituției, ea știe și (aparent, doar aparent, deoarece trăiește spaima, de aia se și înarmează pentru război civil) nu are îndoieli. Ce refuză orice instituție este faptul că adevărul este nomad, tot timpul printre noi, dar niciodată așezat. Obiectul scos din poziție de fundal, adus din deșertul realului (ceea-ce-este-așa-cum-este) în simbolic (primind nume; devenind un ceea-ce-se-spune-despre), rostit și astfel cognoscibil (nu cunoscut!, ci rostit, adus în «lumea pentru noi», pus în circulație ca un presupus existent), începe să circule (ca ceva «apropiat de adevăr» sau ca «adevăr»), iar fundalul se schimbă, obiectul se modifică și el, unghiul se modifică la rândul său, astfel obiectul apare diferit în fiecare Zeitgeist. Instituția vrea să stăpânească circulația, sensul, istoria.
O «cunoaștere nomadă» nu poate cunoaște punctul (finitudinea – adică nu poate imortaliza adevărul, să-l suspende pentru eternitate ca fiind perfect tradus ființei umane), modestia ne îndeamnă spre virgulă (adevărul este tot timpul amânat, e rostit în întreaga lui falsitate, deoarece niciodată nu poate fi spus în întregime), spre a înțelege că regatul nu se dezvăluie niciodată (nu poate fi descris în întregime, nu se poate spune totul despre ceva, din moment ce acel ceva circulă, adică e în transformare), el se modifică continuu. Ascunsul nu se dezvăluie, el nu este un neascuns, ci o dezascundere (aletheia), deci un proces, iar acest proces își creează propriile ascunderi. (Martin Heidegger, Despre esenţa adevărului, în Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 179-196; Martin Heidegger, Parmenide, Editura Humanitas, București, 2001; Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 80-81.)
Un orizont de sens/cunoaștere dă naștere unui topos, de o aparentă «stabilitate», dar lumea nu e o fotografie nemișcată, ea nu a murit, ci încă e vie (deci supusă transformărilor). Orizontul de sens ascunde tot ceea-ce-e-dincolo de limita lui, ascunde posibilitățile circulației, dorește să bată în cuie un «adevăr», să-l suspende (amână continuu parousia).
După evenimentul morții lui Dumnezeu (în realitate moartea Numelui Tatălui – nomos-ul care garanta «cuvântul adevărat»; puterea, forța jurămintelor), cuvintele au fost desacralizate, corespondența este pierdută (fără să fi existat, cu adevărat, vreodată), narațiunea se golește de «adevărul» circumscris de semne. Cuvântul dat nu mai prezintă garanție. Marea a fost secată și orizontul a fost șters! (Friedrich Nietzsche, Știința voioasă, Editura Humanitas, București, 2006.) Astfel percepem adevărul narațiunilor în toată hipertelia lui, o boală canceroasă care crește din toate părțile, se modifică continuu, corpurile își pierd forma, dispar.
Într-o lume în care semnul și-a pierdut sau e pe cale să-și piardă (vestea morții Cuvântului nu a ajuns la urechile tuturor) puterea magică, actul devine important, iar actul e o trăire personală sau personal-colectivă. A secat marea cuvintelor-«adevăr» și au rămas cuvintele care pot fi rostite în orișicare deșert; cuvântul neimplicând adevăr, nu mai implică nici responsabilitate. În asta constă și lipsa responsabilității politice. Și cei care demisionează doresc să salveze Instituția care este mai importantă ca persoana deoarece le garantează scopurile și interesul privat. Salvează un sistem care nu le ia totul, ci le asigură revenirea după un scurt exil (e doar o ostracizare publică simulată, ei sunt rotițe ale sistemului și sistemul nu dorește să piardă controlul), chiar dacă nu în centrul spectacolului, dar cel puțin le promite posibilitatea post-existenței ca spectator în logiile high class.
Pentru marginal “lupta organizată” nu este o soluție (petițiile, protestele organizate, sindicatele etc.; ele, în cazul în care reușesc ceva, doar amână deznodământul și prelungesc dominația Structurii), deoarece Puterea (instituționalizată) se organizează (asta «știe» să facă o instituție, să mobilizeze și să structureze resursele de care dispune) mai bine. Iar Serviciile sunt instituții militarizate (cu toate că am rostit un pleonasm, instituțiile sunt tot simpul structurate ierarhic pe specificul societății în război).
Puterea se teme doar de spațiile neorganizate, de sferele descentrate, care scapă controlului, iar hipertelia luptei, cum nuanțează Baudrillard (Jean Baudrillard, Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, 1996.), e teroarea, terorismul, destructurarea, sabotajul (terorismul se globalizează, spune Baudrillard, singurele războaie sunt un fel de război civil, în care terorismul este singura luptă posibilă și statele sunt înarmate cu terorism; la asta aș adăuga și pespectiva lui Agamben: teroarea iacobină și lagărul de concentrare s-au globalizat).
Ce ne spune Baudrillard:Prețul securității: un stat care ar dori să disuadeze terorismul ar trebui să se înarmeze el însuși cu un nivel al terorismului de așa natură încât ar generaliza teroarea la toate nivelurile. [...] Violența este anomicã, teroarea este anomalică. Mai violent decât violența însăși este terorismul. [...] Terorismul este executorul unui sistem care, și el, vizează anonimatul total și responsabilitatea totală a fiecãruia dintre noi. [...] Monstruozitatea terorismului decurge din ideea de responsabilitate universală, monstruoasă și teroristă în esența ei. [...] Problema securității s-a substituit demult celei a libertății. Prima etapă a fost cea difuză, extensivă a sistemului, care a produs libertatea. Ulterior, un sistem mai dens a produs securitatea. În cele din urmă, un sistem de proliferare și saturare a produs panica și teroarea. [...] Terorismul ar fi un act politic dacă ar fi doar opera oprimaților disperați. Dar în fapt a devenit comportamentul normal, generalizat al tuturor națiunilor și al tuturor grupurilor.” (Jean Baudrillard, op. cit.)
Puterea se teme de dezordine, de spațiul în care “gândirea” ei nu percepe structura. Și orice destructurare este o structură, doar că e diformă, deci scapă logicii Instituției. Absența corpului este cea care sperie, când corpul nu e o structură definită, ci se revarsă de unde nu te aștepți. Obezitatea războiului este terorismul, lupta în care nu se văd tranșeele.
Terorismul e nomad, tot timpul prezent și niciodată așezat, niciodată cognoscibil. Chiar prin asta terorizează. Terorismul nu poate fi combătut decât prin teroare și terorism, care, ambele [devenind instituționalizate], nu fac altceva decât să accentueze lipsa de corp, deci hrănesc terorismul și nu-l vindecă. Hipertelia avansează, cancerul se agravează, corpul își pierde, din ce în ce mai mult, forma, se revarsă în obezitate. Acolo unde apare posibilitatea haosului, Serviciile vin cu organizarea, pentru că ceea ce este organizat este și inteligibil, de înțeles și posibil de controlat, contracarat. Serviciile chiar sunt “inteligente” (oricât, așa cum am subliniat deja, de teribilă este asocierea), chiar sunt polizeiwissenschaft (se informează și dezinformează).
De cealaltă parte, dacă nu există un limbaj de decodificare la ceea ce spunem, atunci suntem străinul, cel care este într-o altă structură de discurs, iar ceea ce Serviciile nu pot cunoaște poate fi periculos, este diferitul, anormalul, cel care nu e “identic” cu scopul lor și cu dorința instituțională de autoreproducere.
Dar ce e normalitatea? Este tocmai diferitul și asta nu doresc să accepte structurile instituționalizate de discurs: diferența! Necitibilul prin cheia lor de discurs. Deci, pentru Instituție, suntem normali dar în cadrul tipologiei de normativizare, deci doar în cadrul lor de discurs recunoscut ca normal.
Puterea vrea ca ceea ce este normalul să-i aparțină, deci atunci normalul instituției este identicul (Instituția nu vede puterea ca relație, ci ca atribut), uniformitatea. Dacă rămânem tot timpul diferitul, cum este firesc, nu suntem recunoscuți drept normalul. Realitatea ne prezintă diferitul ca o normalitate, dar discursul instituțional impune identicul ca normalitate, adică pe cel care se supune cheii de discurs normativ al proiectului (de lume, de securitate, de autoreproducere).
Serviciile își doresc securitatea, iar o lume securizată este o închisoare, un Panoptikon în care polizeiwissenschaft-ul este Marele Frate.


Comentarii

Translate this blog